Lucrăm
pentru a fi fericiţi… Într-un discurs în ritm rapid şi incitant, psihologul
Shawn Achor susţine că, de fapt, fericirea susţine productivitatea.
„Când aveam şapte ani şi sora mea, doar cinci, ne
jucam în partea de sus a unui pat suprapus. Pe atunci, eram cu 2 ani mai mare
decât ea... adică sunt şi acum mai mare cu 2 ani... dar atunci însemna că
trebuia să facă tot ce făceam eu, iar eu voiam să mă joc de-a războiul. Deci
eram pe patul nostru suspendat. Pe o parte a patului îmi pusesem toţi soldăţeii
şi armamentul. Pe partea cealaltă, erau toţi poneii surorii mele, pregătiţi
pentru un atac al cavaleriei.
Sunt două variante a ce s-a întâmplat de fapt în
acea după-amiază, dar, deoarece sora mea nu e cu noi astăzi, să vă spun
povestea adevărată... (Râsete) ... şi anume că sora mea este cam împiedicată.
Cumva, fără să fie ajutată sau împinsă de fratele mai mare, brusc, Amy a
dispărut de pe patul de sus şi a aterizat cu o buşitură pe podea. Am privit
agitat peste marginea patului să văd ce se întâmplase cu sora mea căzută şi am
văzut că aterizase dureros pe palme şi genunchi, cu toate patru pe podea.
Eram agitat, căci părinţii îmi dăduseră sarcina să
mă asigur că eu şi sora mea ne jucăm frumos şi cât mai liniştiţi. Având în
vedere că îi rupsesem mâna lui Amy doar cu o săptămână mai înainte... (Râsete)
... împingând-o eroic din faţa unui glonţ tras de un lunetist imaginar,
(Râsete) pentru care nici acum nu mi-a mulţumit, încercam din răsputeri... Ea
nici nu l-a văzut venind... Încercam din răsputeri să fiu cât mai cuminte.
Am văzut chipul surorii mele, acel val de durere,
suferinţă şi surprindere ameninţând să erupă din gura ei şi să-i trezească pe
părinţii mei din somnul lung de iarnă la care merseseră. Am făcut singurul
lucru la care mintea mea disperată de şapte ani s-a putut gândi ca să evite
tragedia. Dacă aveţi copii, aţi văzut asta de sute de ori. Am spus: "Amy,
stai! Nu plânge! Ai văzut cum ai aterizat? Niciun om nu aterizează aşa în patru
labe. Amy, cred că asta înseamnă că eşti unicorn."
Trişam, căci sora mea îşi dorea cel mai mult pe
lume să nu fie Amy, sora de cinci ani rănită, ci Amy, unicornul special.
Desigur, această opţiune nu se ivise în creierul ei până atunci. Vă imaginaţi
cum biata mea soră, manipulată, era într-un conflict, căci micuţul ei creier
încerca să dedice resurse ca să simtă durerea, suferinţa şi surpriza pe care le
trăise sau să se gândească la nou-descoperita identitate de unicorn. Şi cea
de-a doua a câştigat. În loc să plângă şi să nu se mai joace, să-i trezească pe
părinţi, cu toate consecinţele negative pe care le-aş fi suportat, i-a răsărit
un zâmbet pe toată faţa şi s-a urcat înapoi în pat cu graţia unui pui de
unicorn... (Râsete) ... cu un picior rupt.
Ce am descoperit la această fragedă vârstă de cinci
sau şapte ani... habar nu aveam pe atunci... era ceva ce va deveni avangarda
revoluţiei ştiinţifice care s-a petrecut după două decenii, a felului cum
privim creierul uman. Descoperisem ceva numit psihologie pozitivă, motivul
pentru care mă aflu azi aici şi motivul pentru care mă trezesc în fiecare zi.
Când am început să vorbesc despre aceste cercetări
în afara mediului academic, prin companii şi şcoli, primul lucru pe care mi-au
spus să nu-l fac este să nu începi discursul cu un grafic. Eu vreau să încep
discursul cu un grafic. Graficul pare plictisitor, dar este motivul care mă
încântă şi pentru asta mă trezesc zilnic. Acest grafic nu înseamnă nimic; sunt
date false. Ceea ce am descoperit...
Dacă aş obţine aceste date după ce v-aş studia pe
voi, aş fi încântat, pentru că este clar că apare un tipar aici, iar asta
înseamnă că voi fi publicat şi asta contează cu adevărat. Faptul că e un punct
ciudat deasupra curbei înseamnă că e un ciudat în încăpere... Ştiu cine eşti,
te-am văzut mai devreme... nu-i nicio problemă. Nicio problemă, după cum
majoritatea ştiţi, căci pot şterge acel punct. Îl pot şterge, căci sigur e o
eroare de măsurătoare. Ştim că e o eroare de măsurătoare, căci îmi dă datele
peste cap.
Unul dintre primele lucruri pe care îi învăţăm pe
oameni la cursurile de economie, statistică, afaceri şi psihologie e cum
eliminăm ciudaţii într-un mod valabil din punct de vedere statistic. Cum
eliminăm valorile diferite, ca să găsim linia cea mai potrivită? Ceea ce este
minunat dacă vreau să aflu câte pastile Advil să ia în medie o persoană - două.
Dar, dacă sunt interesat de potenţialul vostru de fericire sau productivitate,
energie sau creativitate, creăm cultul mediei prin ştiinţă.
Dacă pun întrebarea: "Cât de repede poate
învăţa un copil să citească în clasă?" oamenii de ştiinţă schimbă
răspunsul la "Cât de repede un copil mediu învaţă să citească în acea
clasă?" şi adaptăm clasa spre medie. Dacă eşti sub media acelei curbe,
psihologii sunt încântaţi, căci înseamnă că ai depresie sau altă problemă sau,
să sperăm, amândouă. Sperăm să fie ambele, căci modelul nostru de afaceri este
că, dacă ai venit la o şedinţă de terapie cu o problemă, vrem să ne asigurăm că
pleci ştiind că ai 10, ca să revii iar şi iar. Ne întoarcem şi la copilărie
dacă e necesar, dar, până la urmă, vrem să te facem din nou normal. Dar
normalitatea nu prea e media.
Ceea ce eu şi psihologia pozitivă propunem este că,
dacă studiem ceea ce e aproape de medie, vom rămâne aproape de medie. Apoi, în
loc să ştergem valorile diferite pozitive, cum am făcut eu intenţionat, este
mai bine să intervenim într-o astfel de populaţie şi să spunem "De
ce?" De ce unii dintre voi sunt aşa mult deasupra curbei în materie de
capacitate intelectuală, atletică, muzicală, creativitate, niveluri de energie,
rezistenţa în faţa schimbării, simţul umorului? Orice ar fi, în loc să vă
şterg, vreau să vă studiez, deoarece poate putem strânge informaţii nu doar
despre cum să aducem oamenii spre medie, ci cum putem ridica întreaga medie în
şcolile şi companiile din toată lumea.
Motivul pentru care acest grafic e important pentru
mine este că, atunci când mă uit la ştiri, mi se pare că majoritatea
informaţiilor nu sunt pozitive, ci negative. Majoritatea sunt despre crime,
corupţie, boli, dezastre naturale. Şi, foarte repede, creierul meu începe să
creadă că este proporţia corectă dintre negativ şi pozitiv în lume. Creează
ceva numit sindromul facultăţii de medicină. Dacă ştiţi persoane care au fost la Medicină , în primul an de
pregătire medicală, citind o listă cu toate simptomele şi bolile ce pot apărea,
îşi dau brusc seama că le au pe toate.
Am un cumnat pe nume Bobo - e cu totul altă
poveste. Bobo s-a căsătorit cu Amy-unicornul. Bobo m-a sunat de la Facultatea de Medicină
din Yale şi a spus: "Shawn, am lepră." (Râsete) Care, chiar şi la Yale , e extraordinar de rară.
Dar nu aveam idee cum să-l consolez pe bietul Bobo, căci tocmai trecuse de o
săptămână de menopauză.
Ceea ce descoperim nu e neapărat realitatea care ne
conturează, ci lentila prin care creierul vede lumea care conturează
realitatea. Dacă putem schimba lentila, nu doar că ne putem schimba fericirea,
putem, în acelaşi timp, schimba orice rezultat educaţional sau de afaceri.
Când am aplicat la Harvard , a fost o
provocare. Nu mă aşteptam să intru, iar familia mea nu avea bani pentru
colegiu. Am primit o bursă militară peste două săptămâni şi asta mi-a permis să
merg. Brusc, ceva ce nu era nici măcar o posibilitate, a devenit realitate.
Când am mers acolo, credeam că şi ceilalţi o văd ca pe un privilegiu, că sunt
bucuroşi să se afle acolo. Chiar dacă eşti într-o clasă plină de oameni mai
deştepţi decât tine, te bucuri doar să fii în acea clasă, eu aşa mă simţeam.
Dar am descoperit acolo că, în timp ce unii simt asta, când am terminat după
patru ani şi am petrecut următorii opt ani dormind în căminele studenţilor...
Mi-a cerut Harvardul asta, nu eram cel tip. (Râsete) Eram funcţionar Harvard,
consiliam studenţii pe parcursul celor patru ani grei. Cât am predat şi din
cercetări am descoperit că aceşti studenţi, indiferent de cât sunt de fericiţi
de succesul lor iniţial de a intra la această şcoală, după două săptămâni creierul
lor nu se concentra pe privilegiul de a fi acolo, nici pe filozofia sau fizica
lor. Creierul se concentra asupra concurenţei, volumului de muncă, a
greutăţilor, stresului, să se plângă.
Când am fost prima dată acolo, am intrat în sala de
mese a bobocilor, unde prietenii mei din Waco, Texas, locul unde am crescut
eu... Ştiu că unii dintre voi aţi auzit de el. Când veneau în vizită, se uitau
în jur şi spuneau: "Această sală de mese seamănă cu ceva de la Hogwarts , din filmul
Harry Potter", şi aşa este. Aici este Hogwarts din "Harry
Potter" şi acesta este Harvardul. Când vedeau asta, spuneau: "Shawn,
de ce îţi iroseşti timpul studiind fericirea la Harvard ? De ce un student la Harvard ar fi
nefericit?"
În această întrebare este cheia înţelegerii ştiinţei
fericirii. Căci întrebarea presupune că lumea noastră exterioară determină
nivelul de fericire, când, în realitate, dacă ştiu totul despre lumea ta
externă pot prevedea doar 10% din nivelul tău de fericire pe termen lung. 90%
din fericirea pe termen lung nu este determinată de lumea exterioară, ci de
felul în care creierul nostru procesează lumea. Şi, dacă îl schimbăm, dacă
schimbăm formula pentru fericire şi succes, putem schimba felul în care putem
influenţa realitatea. Am descoperit că doar 25% din succesele la locul de muncă
sunt determinate de I.Q. 75% din succesele joburilor sunt influenţate de
nivelul de optimism, susţinere socială şi abilitatea de a vedea stresul ca o
provocare, nu o ameninţare.
Vorbeam cu probabil cel mai prestigios internat din
New England şi au spus: "Ştim deja asta. Aşa că, anual, nu doar le predăm
elevilor, avem o săptămână pentru starea de bine. Şi suntem foarte
entuziasmaţi. Luni seara expertul mondial vine să vorbească despre depresia la
adolescenţi. Marţi seara e despre violenţa în şcoli şi acte de intimidare.
Miercuri seara e despre tulburări de alimentaţie. Joi seara este despre
consumul de droguri. Şi vineri seara alegem între sex neprotejat şi
fericire." (Râsete) Am spus: "Aşa sunt serile de vineri pentru toată
lumea." (Râsete) (Aplauze)
Mă bucur că v-a plăcut, dar lor nu le-a plăcut
deloc. Linişte la telefon. În acea tăcere, am spus: "Ar fi o plăcere să
vorbesc la şcoala voastră, dar să ştiţi că nu-i o săptămână despre starea de
bine, ci despre starea de rău. Aţi subliniat lucrurile negative care se pot
întâmpla, dar nu aţi vorbit despre cele pozitive."
Lipsa bolii nu înseamnă sănătate. Iată cum ajungem
la sănătate: Trebuie să inversăm formula pentru fericire şi succes. În ultimii
trei ani, am călătorit în 45 de ţări diferite, colaborând cu şcoli şi companii
în mijlocul unui declin economic. Am descoperit că majoritatea companiilor şi
şcolilor urmează următoarea formulă a succesului: Dacă muncesc mai mult, voi
avea mai mult succes. Şi, dacă am mai mult succes, voi fi mai fericit. Pe asta
se bazează stilul de a creşte copiii, de management, modul cum ne motivăm
comportamentul.
Problema e că este nesusţinut ştiinţific şi invers
din două motive. Primul, de fiecare dată când creierul are un succes, doar ridici
ştacheta referitoare la aspectul succesului. Luăm note bune, acum trebuie să
luăm note şi mai bune, ai intrat la o şcoală bună şi apoi intri la o şcoală şi
mai bună, ai o slujbă bună, trebuie să obţii una şi mai bună, atingi targetul
de vânzări, îţi vei schimba targetul de vânzări. Dacă fericirea e de partea
opusă a succesului, creierul tău nu ajunge nicicând acolo. Ceea ce am făcut e
să împingem fericirea dincolo de orizontul cognitiv, ca societate. Asta e
pentru că noi credem că trebuie să avem succes şi atunci vom fi fericiţi.
Dar creierul nostru funcţionează invers, asta e
problema reală. Dacă poţi creşte nivelul pozitivităţii cuiva în prezent,
creierul lor trăieşte ceea ce am numit avantajul fericirii, creierul tău, la
pozitiv, evoluează mult mai bine decât la negativ, neutru sau stresat.
Inteligenţa, creativitatea şi nivelul de energie cresc. De fapt, am descoperit
că orice rezultat al ocupaţiei tale se îmbunătăţeşte. Pozitiv, creierul e cu
31% mai eficient decât negativ, neutru sau stresat. Eşti cu 37% mai bun la
vânzări. Doctorii sunt cu 19% mai rapizi, mai precişi la găsirea diagnosticului
corect la pozitiv, faţă de negativ, neutru sau stresat. Ceea ce înseamnă că
putem inversa formula. Dacă putem găsi o cale de a deveni pozitivi în prezent,
creierele noastre vor funcţiona cu mai mult succes căci putem munci mai repede,
mai mult şi mai inteligent.
Pentru a putea face acest lucru, trebuie să
inversăm formula, ca să putem vedea de ce sunt creierele noastre în stare. Căci
dopamina, care pluteşte în sistemul nostru când suntem pozitivi, are două
funcţii. Nu vă face doar mai fericiţi, activează toate centrele de învăţare din
creier, permiţându-vă să vă adaptaţi diferit la lume.
Am descoperit că sunt întotdeauna modalităţi de a
vă antrena creierul pentru a putea deveni mai pozitiv. În doar două minute,
timp de 21 de zile la rând, vă puteţi reconfigura creierul, permiţând
creierului să funcţioneze cu adevărat mai optimist şi cu mai mult succes. Am
făcut aceste lucruri în cercetări la fiecare companie la care am lucrat,
punându-i să scrie trei lucruri noi pentru care sunt recunoscători, timp de 21
de zile la rând, trei lucruri noi în fiecare zi. La final, creierul începe să
reţină un model de a explora lumea, nu pentru ce e negativ, ci pentru ce e
pozitiv mai întâi.
Ţinând un jurnal despre o experienţă pozitivă pe
care ai avut-o în ultimele 24 de ore, permiţi creierului să o trăiască din nou.
Exerciţiul îţi învaţă creierul că comportamentul tău contează. Am aflat că
meditaţia permite creierului că treacă de ADHD-ul cultural pe care l-am creat,
încercând să facă mai multe sarcini în acelaşi timp şi permiţând creierului să
se concentreze asupra sarcinii actuale. În sfârşit, faptele bune la întâmplare
sunt fapte bune conştiente. Îi punem pe oameni, când îşi deschid căsuţele de
e-mail, să scrie un mesaj pozitiv, lăudând sau mulţumind cuiva din reţeaua lor
de susţinere socială.
Făcând aceste activităţi, antrenând creierul aşa
cum ne antrenăm corpurile, am descoperit că putem inversa formula fericirii şi
a succesului şi, făcând acest lucru, nu doar creăm unde de pozitivitate, creăm
o adevărată revoluţie.
Mulţumesc mult!” (Shawn Achor)